Momentele cu adevărat frumoase sunt puține…apreciază-le și fii indiferent/ă la restul. Nu merită să te complici, întotdeauna lucrurile simple au fost cele mai pure, speciale, pentru ca nu cer multă implicare. Nu înteleg de ce ne abatem pe drumuri cu ecuații și concepții sofisticate, când tot ceea ce ne definește sunt valorile morale, de care ar trebui sa avem grijă, să le demonstrăm, să le trăim. Oamenii simpli au început să devină în ochii celorlalți ciudați…pentru ca mulți  s-au abătut de la ceea ce înseamnă simplu și nu se mai pot regăsi.

Complexitatea mă plictisește…dar lucrurile simple mă antrenează…râvnesc să mă mențin mereu pe unda lor fără să abuzez. Dacă vezi un om zâmbind, bucură-te alături de el…acel chip îți poate însenina inima. Încearcă să lași deoparte gândurile absurde, dorința de a fi mai fericit decât el…eliberează-te din a mai critica orice. O simplă îmbrățișare e suficientă ca să-ți încălzească sufletul, să te facă să simți că porți un dar magic cu tine, fără să te complici analizând de unde provine, cine sunt protagoniștii și în ce relație ești cu acea persoană.  Tot ce implică oameni trebuie să-ți treacă prioritar prin inimă. Suntem fragili, nu merită să ne alterăm sufletul. Fragilitatea înseamnă gingășie și naște frici de noi înșine. În noi zace o putere absolută de autodistrugere…dureros de simplu. Lucrurile care pentru unii par simple, pentru alții înseamnă totul, nu abuza de asta.

Nu trebuie decât să-ți dai seama că ceva special ne unește…iar legătura aceasta suferă la desparțiri, dezamăgiri, dar nimeni nu o poate frânge…e ascunsă în adâncul inimii și e divină, păcat ca ne amintim de ea așa de rar, dar există și-o plângem cu lacrimi sincere de câte ori o vedem pusă în pericol.

Vacanță

Rugile mele referitoare la setea de vacanță, de fugă de casă, de deslegare de lanțurile rutinei au fost bine ascultate vara aceasta… Am reușit să-mi arunc viața obișnuită pe geam timp de o săptămână…să nu mai știu cine și ce sunt și să nu-mi mai cer explicații…

Așa am poposit în Vama Veche…o stațiune care după parerea amicilor mei avea să fie “calvar”, “cuib de rockeri frustrați”, “loc plictisitor” etc. Ținând cont de balivernele lor…aveam în cap și-n suflet ideea de “nasoală călătorie”, nu mai văzusem niciodată acel loc…M-am frământat imaginându-mi cum ar putea fi…

A fost așa grozav încât n-am avut timp să mă gândesc ce zi e sau urmează…eram așa încântată de veselia și originalitatea oamenilor…Îmi plăcea să-i privesc, să le admir stilul…să-mi doresc și eu acea libertate a sufletului și a minții ce plutea prin jurul lor. Era o fericire pe care prietenii mei o descriau “nebunie”, s-au arătat cu adevărat panicați când au realizat ca mie chiar îmi place , că-mi lipeam ochii de diverse lucruri…Pozele vorbesc de la sine:

Poze Vama Veche

Acuze

poză preluată de pe: http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Gray_paper_bag_with_sad_smiley_over_head.jpg

Rănesc o foaie de care sunt acuzat că-s rece,

Că ratez mereu un tren ce ține pasul cu conștiința mea și trece...

Pe deasupra mea, prin dreapta mea, dar niciodată prin mine,

Și sunt iar judecat că nu mă împac cu sine.

Am sângele-n  revoltă și-l port fără rușine,

Și când îmi apăr visul sunt acuzat de crime...

De-o societate stearpă care mă-nvață

Să trec pe verde strada doar dacă am un rol în viață.

Ești dat iar la o parte

Și cu seringi te-ngroapă,

E-atât de-amar și trist drumul ce-l vrei,

Iluziile tale ce adânc în inimă îți sapă.

Sunt copia fidelă, a ta, a orișicui,

Un viciu umblător, construit din noroi,

Mă zbat sa fiu altfel, dar fără de folos,

Eu voi rămâne veșnic ce sunt, ce simt, ce-am fost.

In propria-mi celula

M-au legat gandurile in stransoarea lor si m-au adus la judecata in fata  propriei constiinte! Apoi m-au lovit cu amintiri, mai placute, mai putin placute...ce s-au izbit dureros de sufletul meu. Din el nu curgea sange, ci curgeau lacrimi limpezi, ce se cristalizau nemiloase, inghetandu-l. O invazie de intrebari mi-a acaparat mintea. Din ele nu desluseam decat atat: "De ce ti-ai facut rau singura?" "De ce nu te-ai ascultat pe tine?" . Era crud sa vad ca nici propriul suflet nu ma mai vrea, ca mi-a plecat ingerul pazitor, a renuntat sa se zbata pentru mine. Am cazut intr-un pacat demonic si n-am stiut daca pot sa ies din el sau nu, am refuzat un sfatuitor, mi-am calcat spiritul in picioare. Curand m-am obisnuit cu asta...am acceptat trairea asta banala a tuturor, viata cotidiana clasica, "viata fizica". Mi-am uitat sufletul pentru o vreme, m-am autopedepsit si mi-am impus singura Pacatul. Oare ma mai pot acum intoarce la ceea ce-am fost? Oare ma mai pot defini pe mine?