E greu sa te desprinzi de-un zid,

De zidul tau....ce se numeste timp...

Si nicio caramida din el nu se desprinde,

Si toate te apasa...patrund prin suflet...printre...

Imagini vechi cu tine, ce-acum te chinuie...

Si fugi mereu, astepti o usa sa te mantuie...

Si nu poti evada, ramai captiv pe loc,

Mai apare-o caramida si tu nu poti scapa deloc....din joc

Esti limitat cand razi, cand plangi, cand tipi, cand strigi,

Cand urlii ca te stingi...

Si-apoi te trezesti si o iei de la-nceput...

In speranta ca zidul te-a uitat....ca a trecut...

In propria-mi celula

M-au legat gandurile in stransoarea lor si m-au adus la judecata in fata  propriei constiinte! Apoi m-au lovit cu amintiri, mai placute, mai putin placute...ce s-au izbit dureros de sufletul meu. Din el nu curgea sange, ci curgeau lacrimi limpezi, ce se cristalizau nemiloase, inghetandu-l. O invazie de intrebari mi-a acaparat mintea. Din ele nu desluseam decat atat: "De ce ti-ai facut rau singura?" "De ce nu te-ai ascultat pe tine?" . Era crud sa vad ca nici propriul suflet nu ma mai vrea, ca mi-a plecat ingerul pazitor, a renuntat sa se zbata pentru mine. Am cazut intr-un pacat demonic si n-am stiut daca pot sa ies din el sau nu, am refuzat un sfatuitor, mi-am calcat spiritul in picioare. Curand m-am obisnuit cu asta...am acceptat trairea asta banala a tuturor, viata cotidiana clasica, "viata fizica". Mi-am uitat sufletul pentru o vreme, m-am autopedepsit si mi-am impus singura Pacatul. Oare ma mai pot acum intoarce la ceea ce-am fost? Oare ma mai pot defini pe mine?