Momentele cu adevărat frumoase sunt puține…apreciază-le și fii indiferent/ă la restul. Nu merită să te complici, întotdeauna lucrurile simple au fost cele mai pure, speciale, pentru ca nu cer multă implicare. Nu înteleg de ce ne abatem pe drumuri cu ecuații și concepții sofisticate, când tot ceea ce ne definește sunt valorile morale, de care ar trebui sa avem grijă, să le demonstrăm, să le trăim. Oamenii simpli au început să devină în ochii celorlalți ciudați…pentru ca mulți  s-au abătut de la ceea ce înseamnă simplu și nu se mai pot regăsi.

Complexitatea mă plictisește…dar lucrurile simple mă antrenează…râvnesc să mă mențin mereu pe unda lor fără să abuzez. Dacă vezi un om zâmbind, bucură-te alături de el…acel chip îți poate însenina inima. Încearcă să lași deoparte gândurile absurde, dorința de a fi mai fericit decât el…eliberează-te din a mai critica orice. O simplă îmbrățișare e suficientă ca să-ți încălzească sufletul, să te facă să simți că porți un dar magic cu tine, fără să te complici analizând de unde provine, cine sunt protagoniștii și în ce relație ești cu acea persoană.  Tot ce implică oameni trebuie să-ți treacă prioritar prin inimă. Suntem fragili, nu merită să ne alterăm sufletul. Fragilitatea înseamnă gingășie și naște frici de noi înșine. În noi zace o putere absolută de autodistrugere…dureros de simplu. Lucrurile care pentru unii par simple, pentru alții înseamnă totul, nu abuza de asta.

Nu trebuie decât să-ți dai seama că ceva special ne unește…iar legătura aceasta suferă la desparțiri, dezamăgiri, dar nimeni nu o poate frânge…e ascunsă în adâncul inimii și e divină, păcat ca ne amintim de ea așa de rar, dar există și-o plângem cu lacrimi sincere de câte ori o vedem pusă în pericol.

Ce fac când mă umplu de frici?

Caut oameni…caut ceva pentru ei, referitor la ei, mă pun în pielea lor…nu vreau să-mi obosească mintea…

Am unele seri când mă cuprinde pofta cafelei pe la 20:30, când mă relaxez cu mirosul ei plăcut și-aș vrea să încap cu totul în ceașcă…când pierd timp aiurea și mă pun în pat, ațipind pe la 1:00 și inițiativa mea de somn se risipește pe la 1:30, când parcă sunt resuscitată în altă lume, dar în același loc…odaia mea.

Dacă îmi privesc camera realizez ca e alta și că formele din ea mă amenință cu bazaconii din filmele de groază,gen sub masă văd făcându-mi cu ochiul păpușa de la Saw, ori mi-l imaginez pe Michael Myers cum începe să-mi toace picioarele la cuțit, ca pe rondelele de ceapă, ori că-l aștept pe legistul din The Morgue să se spele pe mâini, ori muulte alte ciudățenii…

În astfel de momente mi-aș dori să nu mai dorm singură….realizez că și sora are rostul ei când mă îngrămădește dacă dorm cu ea, când încep să-l caut pe Teddy Bear care a rămas fără un ochi și-și cere revizia tehnică, când cerșesc tavanului să nu mă mai provoace cu umbre și mă răstesc la mine, făgăduind că renunț la cafea. Atunci aș vrea să găsesc un cuib de ghemuială plin cu somn liniștit, cu vise cu pisici și jeleuri ce mă îmbrățișează, cu mine-m copil.

Măi să fie…unde-mi este leacul??? Cum mă poate mustra conștiința noaptea și câte asocieri fragile poate face mintea mea, gen valsul de nuntă cu un mort, ori cross cu vreo stafie cu topor???

Ce ciudat…Ce fac eu când ma umplu de frici?? Mai cer!!!!!!!!!