Cum nu/ ne diferențiem de animale?

Conform Wikipedia, un animal este un organism pluricelular, heterotrof, ce poate trăi cu oxigen sau fără, depinde de specie. Iar conform DEX-ului, omul este o ființă superioară, socială, care se caracterizează prin gândire, inteligență și limbaj articulat și este catalogat de biologi la rang de mamifer (adică tot animal), cel mai presus din ierarhie ori un cumul de Adam și Eva din creștinism, impregnat cu greșeli și izgonit din fericire.

Pornind de la enigma „Ne tragem din maimuță sau ne-a modelat o entitate divină?”, eu cred cu tărie (și mi se demonstrează zilnic) că aceste două ipoteze se pot contopi astfel: Dumnezeu a creat maimuța, care s-a dezvoltat, iar după mai multe etape de transformare a devenit om. Poate credeți că iau în bătaie de joc teoriile apariției omului, dar concluzia aceasta la care eu am ajuns, o voi argumenta mai jos.

Cu ce ne diferențiem de animale? Iar gloata revoltată se ridică și spune: „Noi avem rațiune!”. Nu, eu cred că rațiunea se cultivă. Ce-i drept, pornește dintr-o „fărâmă de gândire” ce sălășluiește în fiecare țeastă, denumită emisferă cerebrală, dar o putem activa și dezvolta cu  propriile forțe, lucru ce ne individualizează. Apoi zic că și animalele au acest sâmbure de gândire, iar dacă ai răbdare cu ele, le poți dresa ori poți observa că se adaptează foarte bine în orice mediu, procurându-și singure hrana. Asta oare nu este o dovadă de rațiune?

Veți spune că animalele au porniri necontrolate (vânează fără scrupule pentru a se hrăni, își fac „nevoile” pe unde apucă sau mușcă pentru a se apăra). Dar eu spun, cu ce drept oamenii au scuze, dacă lovesc alți oameni? Este tot din instinct? Din apărare? Sau credeți că dacă am fi izolați 2-3 într-o încăpere/ mediu timp de câteva luni, cu mâncare limitată nu ne-am lupta pentru ea? Bine că sunt acuzate animalele că nu au răspundere, dar când lăsăm bebelușii în pungi la colț de stradă, care este răspunderea noastră? Și unii oameni își fac nevoile pe unde apucă, chiar dacă s-au inventat locuri special amenajate, când te „lovește”, orice tufiș/ copac este bun. Dacă înveți un animal (amenajându-i un loc unde să-și facă nevoile), el îl va folosi.

Suntem un cumul de instincte: de sete, foame afecțiune, reproducere, apărare. Reacționăm la fel de urât dacă ni se încalcă teritoriul, doar că instinctele omului pot fi controlate o mai mare perioadă de timp. 

Unele animale întruchipează tipologii de oameni: câinii sunt devotați, loiali, nu țin cont de aspectul sau dizabilitatea cuiva, sunt un ajutor de încredere și își apără stăpânul. Pisica este vicleană, lingușitoare, mereu încearcă să obțină ceva cu orice preț, și-și schimbă stăpânul pentru anumite beneficii. Așa cum între câini și pisici există rivalități, așa și între oameni se duc conflicte.

Apoi ați spune că oamenii mai au un dar de preț: conștiința. Dar unde-a fugit conștiința bărbaților care-și violează mamele? Sau cea a pedofililor care distrug un viitor? Se fofilează după traume, boli, scuze. Dar și animalele suferă: au boli- întreabă veterinarul.

Ce abundă din belșug la oameni este și ignoranța. Lupii vânează în haită pentru a obține „trofee”, hrană mai multă, dar oamenii nu-s în stare să conlucreze cu alții pentru a-și duce treaba la capăt, pentru că sunt ocupați să clevetească, să vadă gunoiul din ochiul altora. Mai bine că animalele nu vorbesc și nu articulează cuvinte. Atunci ele nu te pot descuraja sau cataloga cumva. Ele doar simt dacă ești rău sau bun pentru ele. Dar oare noi nu acționăm pe aceleași principii? Ne facem prieteni cu interese comune, cunoștințe utile etc.  

Deci, te-ntreb: Cu ce ne/ nu ne diferențiem noi de animale?