Îmi pare rău ca nu te-am lăsat sa
fii tu…niciodată… Am promis mereu că n-am să mă supăr pe tine, dar n-am făcut-o
niciodată până la capăt…
Nici măcar nu ți-am dat dreptul
să spui ceva...Am trăit mereu doar cu impresiile mele, crezând defapt că tot ce
fac referitor la noi e perfect…dar nu e deloc așa…Am fost oarbă…n-am văzut și
simțit destul gesturile, faptele ce contau…dar aveam o vedere optimă când venea
vorba de criticat defecte. Am crezut ca
sunt mâna ce vrea să te ridice, ți-am considerat lumea bolnavă…a mea era defapt
bolnavă…și tu erai cel ce întindea mâna deasupra capului meu ca să mă aperi de
ruinele ce cădeau zi de zi în ea…eu eram cea care aveam nevoie să fiu
ridicată…cea care trăia într-o grotă plină de concepții greșite….
Am crezut mereu că știu tot
despre tine, ce-ți place…credeam că-ți place tot între noi…dar mă înșelam…nu
m-ai făcut niciodată să mă simt o pacoste…
Acum simt că meriți mai mult…simt
că merit și eu să se descotorosească cineva de mine…să văd în clar ce-nseamnă
viața mea, fără grija ta. De multe ori nu te-am lăsat să faci ceea ce dorești,
crezând că e mai bine să facem ceea ce ne dorim…când defapt predominau
dorințele mele.
Mi-am găsit mereu scuze banale în
fața ta, am dat vina pe conștiință, pe vârstă, pe nimic concret…Am țipat că
vreau fapte, nu vorbe…atunci de ce am vorbit așa de mult???
Mi-e dor de surprizele alea
copilărești…când în miez de noapte îmi venea în cap să vin la tine pe furiș, să
stau ascunsă după ușă când intri în cameră și să fac gesturi de copil alintat
ce-și așteaptă premiul. Îmi e dor să-mi promiți ca te întorci repede de la
fotbal, bere sau job și de fiecare dată să întârzii și să mă găsești dormind la
seriale, să mă cauți printre atâtea perne. Îmi e dor de clipele când ne
ascundeam de privirile celorlalți la diverse reuniuni ca să ne furăm unul
altuia pupici și cum râdeam când eram prinși complotând la câte o chestie care
să stârnească bucuria celor din jur.
Îmi e dor să căutăm cadouri
ciudate pentru prieteni, familie…să fim doza de energie la fiecare aniversare…să
purtăm haine identice și să ne întrebe lumea dacă “Sunteți frați?”. Îmi e dor
de momentele când mă certam cu ai mei și mă răzbunam plecând cu tine,
cutreierând străzile, parcurile…
Aș fi absurdă să zic că te vreau
înapoi cum erai, căci pretențiile mele idioate ți-au schimbat comportamentul…pot
să-mi doresc doar…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Părerea ta bună sau rea contează pentru mine.